Kira Hagi: „Familia nu a fost doar o întâmplare, ci un spațiu al responsabilității, în care fiecare generație a adăugat ceva”

Cum ți-a venit ideea de a face o expoziție multimedia despre o iubire care ține de peste 50 de ani a bunicilor tăi și, de fapt, despre o parte a universului aromânilor?

AGAPI nu a început ca o idee de expoziție, ci ca o revelație nostalgică. Eram în bucătărie cu bunicii mei și ascultam poveștile lor, tot felul de întâmplări și amintiri pe care ei le spuneau de multe ori (ca pilde). În timp ce îi ascultam, mi-am găsit de lucru desenând pe niște foi care erau pe masă și cu o altă ocazie am revăzut din întâmplare ce schițasem. Atunci cred că am înțeles că acele desene erau de fapt o formă prin care încercam să păstrez ceva din acele momente cu ei. Așa mi-a venit ideea să-i fotografiez, apoi să-i filmez și, în tot acest timp, printre alte proiecte, mă așezam la șevalet și lucrările s-au născut prin ochii copilului care îi asculta fermecată. O lume asa, de basm. Cam asa a apărut casa Meraki. Treptat, povestea lor de iubire a devenit pentru mine o poartă spre ceva mai mare: amintirile unei familii.

Ai transformat istoria familiei într-o experiență artistică deschisă publicului. A fost greu să expui ceva atât de personal? Unde se termină intimitatea și unde începe arta?

Da, este greu să îți găsești curajul la început… dar tot ce am creat în anii aceștia prin artă a fost inspirat din ceea ce am trăit. Există mereu o fragilitate când lucrezi cu propria istorie. Dar pentru mine nu a fost vorba despre a expune intimitatea, ci despre a transforma emoția personală într-o experiență universală, care se potrivește oricui.

Am încercat să păstrez un echilibru în timp ce cream lumea AGAPI, fără să invadez spațiul intim al familiei. În momentul în care o poveste a prins viață pe canvas, mi-am dat seama că vorbesc despre un subiect universal. O legătură profundă pe care orice nepot o poate avea cu bunicii săi. Odată ce am realizat acest lucru și am început construcția “Casei Meraki”, alături de Thomas, soțul meu, am realizat că povestea aceasta merită spusă. Bineînțeles, am vorbit cu bunicii înainte și i-am întrebat dacă se simt confortabil cu ce am creat. Pentru ei a fost o sărbătoare acest proiect, așa că mi-am luat inima în dinți și l-am adus la Muzeul Țăranului Român și apoi va ajunge în alte câteva orașe din România.  

Ai o familie numeroasă, legată, unită… Ce stă la baza poveștii voastre de familie? Cum s-a construit familia ta? Ce a contat?

Suntem responsabili unii față de ceilalți. Bunicii mei și-au construit viața cu multă muncă, dar mai ales cu un sentiment foarte puternic al apartenenței. Familia nu a fost doar o întâmplare, ci un spațiu al responsabilității, în care fiecare generație a adăugat ceva.

Ce anume din moștenirea ta de familie ai adunat, ai expus și ai propus în expoziția ta?

Lucruri aparent simple: obiecte, fotografii, textile, fragmente de conversații. Am încercat să construiesc un spațiu în care aceste elemente (imagine, sunet, obiect) să fie pretextul pentru un fapt de viață: iubirea adevărată, necondiționată, în care după cinci decenii de conviețuire încă dansezi cu partenerul tău la toate petrecerile, încă poți să te superi pe el și să te împaci cu o dragoste care o depășește pe cea de la început. E întruchiparea expresiei „iubirea adevărată”!

Când pictezi, fotografiezi sau filmezi, ce vrei să surprinzi și de ce?

Mă interesează momentele autentice în care toată lumea se poate regăsi. Cred că în aceste detalii se află adevărul unei povești. Prin pictură, fotografie sau film încerc să păstrez acele clipe printr-o formă artistică, stilizată, normal, fiindcă este lentila mea subiectivă față de subiect.

Trăim într-o lume în care memoria se mută tot mai mult în telefoane și în cloud. Crezi că poveștile de familie mai au aceeași forță de a ne defini identitatea?

E un efort pe care merită să-l facem. Îl recomand. Tehnologia ne ajută să arhivăm, dar identitatea ta ca persoană trebuie trăită live. Cu toții cred că avem persoane pe care nu le mai putem întreba ceva. Chiar dacă e doar o curiozitate, merită să ne facem timp și să ne înarmăm cu răbdare pentru a aduna informații care fac parte din ADN-ul nostru. Vom ști astfel să nu repetăm greșeli și vom învăța cum putem păstra entuziasmul și pofta de viață. Una este să citești despre iubire sau să vezi filme pe subiect și alta e să înțelegi ce înseamnă de la cineva care chiar trăiește asta. Poveștile de familie sunt felul în care înțelegem cine suntem, de unde venim și spre ce putem să ne îndreptăm.

Ce ai învățat de la bunici? Ce amintiri ai cu bunicul tău? Cu bunica?

Răbdarea. E ceva ce îmi scapă de multe ori și ei mă echilibrează mereu. Și mereu au avut dreptate să mă învețe să aștept. Am învățat ce e iubirea cu adevărat, nu cea declarativă, opțională sau cu termen de expirare. Ce înseamnă să fii cu cineva peste jumătate de secol (au 55 de ani, mai exact anul acesta). Bunicul meu are un mod de a spune povești care te face să asculți ore întregi. Bunica mea are o energie infinită și o grijă permanentă pentru toți membrii familiei. De la ea am învățat despre cum timpul tău este cel mai mare cadou pe care îl poți face celorlalți. Și despre puterea gesturilor mici. Bine, acum spun doar o mică parte din ceea ce am învățat… Doamne, bunicii mei nu pot fi descriși în câteva cuvinte. Proiectul acesta este doar felul meu prin care le mulțumesc atât de mult pentru că sunt în viața mea, pentru că ne-au învățat pe toți prin puterea exemplului. De la ei am preluat și puterea de a nu dispera în clipele grele cu care ne încearcă viața, dar nici să nu ne lăsăm luați de val când ne merge bine.