Marius, titlul cărții tale - „Fericirea e în actul următor” - sugerează că fericirea este mereu în fața noastră și niciodată aici. Așa este?
Nu, nu întotdeauna. Titlul este despre mine, despre viața pe care am avut-o până acum, despre ce am crezut eu. Dar fericirea este mereu aici, în acest moment. Și da, poate fi și în actul următor, dar asta nu exclude fericirea prezentă pe care o trăim uneori chiar fără să o conștientizăm.
Dar și fericirea asta... nu știu de ce o confundăm noi cu o stare de exaltare, explozivă, nemaipomenită. Fericirea este deseori ascunsă în lucrurile mici și, dacă te oprești un pic în zi și te gândești că ești sănătos și că ai tot ce-ți trebuie, cred că ajunge. De multe ori tot așteptăm să fim fericiți, dar dacă stai să te gândești suntem cam tot timpul fericiți, chiar dacă avem probleme, pentru că… oricând poate fi mai rău.
Când ți-ai dat seama că „actul următor” ți-a adus ceva bun?
Oh, de multe ori, de foarte multe ori! Am fost mereu norocos și am avut o fire optimistă. Văd mereu lucrurile bune din orice rău, așa că am fost ferit de dezamăgiri mari. Norocul meu a fost să am foarte multe oportunități în viață, dar și puterea de a le construi, dacă mi-au lipsit.
Tot timpul mi-am planificat viitorul, am avut planuri, pentru că am visat mult, de când mă știu. Tot ce mi-am dorit să se întâmple s-a întâmplat. Lucrurile pe care nu mi le-am dorit nu s-au întâmplat și asta cred că e bine, pentru că în felul acesta nu am adunat regrete.
Fiecare zi aduce ceva bun, fiecare întâlnire aduce ceva bun și, dacă poți lua din tot ce ți se întâmplă acel „bun”, ești un om fericit.
Cartea a avut un succes răsunător! Te-ai așteptat la asta?
Nu neapărat. Au cumpărat-o oamenii care vin la teatru și care mă cunosc, apoi cred că s-a dus vestea. A fost făcută cadou altora care poate că nu vin la teatru, nu știu, cartea a avut propriul ei drum.
Pentru cine ai scris-o?
Mai degrabă pentru adolescenți decât pentru oameni maturi. Frica își face loc în sufletul lor, nu știu cine sunt, nu au un țel, nu știu ce le aduce viitorul, chiar dacă au părinți care îi iubesc și îi susțin.
Lor vreau să le spun prin această carte că succesul nu bate la ușă. O viață corectă se construiește prin muncă, sacrificii. Și da, uneori sunt zile grele, chiar luni sau ani, dar dacă rămâi în picioare și te lupți în fiecare zi, îți vei atinge scopul.
Merg prin școli, prin licee destul de des și am ajuns să cunosc problemele adolescenților. Și îmi dau seama că sunt triști, nu au busolă, nu se cunosc pe ei înșiși, nu știu ce să facă cu viața lor. Cred că adolescența de azi e foarte grea. Mie mi-ar fi fost foarte greu dacă aș fi fost adolescent azi, îți spun sincer.
Și ce sfaturi le-ai da?
Aceleași pe care le dau mereu: să se descopere pe ei înșiși, să vadă care le sunt prioritățile, să-și ia un an sabatic, după terminarea liceului, dacă își permit să facă asta și să se gândească la ei...
Și ai avut reacții din partea lor după apariția cărții?
Foarte multe. Unii mi-au spus că și-au găsit curajul, vocea, alții mi-au mulțumit că simt că se pot lupta cu părinții pentru visul lor. Și eu le spun mereu că nimeni nu are dreptul de a le tăia aripile, cu condiția ca ei să iubească din toată inima ceea ce vor să facă și să simtă că acela e drumul lor.
Însă ei trăiesc altfel decât noi. Dacă noi ne apucam de o meserie, era pentru toată viața. Astăzi nu mai este așa. Te poți reprofila, poți alege altceva la jumătatea vieții sau mai devreme. Eu nu sunt părinte, dar am colegi care au copii care au ajuns la 20 de ani și care sunt ca bărcile pe valurile agitate ale unei mări...
Nu te-ai temut de faptul că, descoperind multe din intimitatea ta, poți avea și reacții negative?
Mie nu mi-e teamă de nimeni, pentru că ura care vine spre mine nu are legătură cu mine, ci cu cel care o simte. Și mie nu mi-a fost teamă să fiu vulnerabil. Chiar cred că vulnerabilitatea este cea mai puternică armă împotriva oamenilor răi.
Ai citit cartea după ce a apărut?
Nu, niciodată după ce am scris-o. Chiar m-au rugat cei de editură să o revăd. Am zis „nu”. Nu am vrut să corectez nimic, doar numele proprii dacă erau greșite. În rest, nu am recitit niciun rând din ce am scris.
Eu nu sunt un scriitor. De aceea, pentru a scrie cartea asta, ca să intru într-un fel de transă, am ascultat muzică, ceea ce nu-mi stă în obicei. Dar aveam nevoie să-mi tacă gândurile, să nu le mai aud și să mă pot concentra doar la mine, la amintirile mele. Trimiteam materialele pe măsură ce le scriam și nu reciteam nimic.
Sunt câteva secvențe în carte care m-au tulburat: gândul sinuciderii, decizia de a te comporta ca și cum în permanență ar fi lângă tine o cameră care te filmează…
Falsa sinucidere de la Brăila, de fapt gândul acesta care a apărut în mintea mea - și poate că a apărut și în mintea altora - da, a fost un episod pe care am vrut să-l povestesc, poate ajută pe cineva...
Iar exercițiul prin care îmi imaginam că sunt filmat mereu a venit din dorința mea de a corecta un defect, care nici măcar nu poate fi considerat așa: eram foarte efeminat și urma să joc Romeo și alte personaje masculine, și nu știam cum să le fac. Profesorul meu de vorbire ne spunea că, dacă vrem să jucăm pe scenă niște obiceiuri, trebuie să învățăm să trăim cu ele, pentru că nu poți, dintr-un civil care are multe defecte, să te transformi pe scenă într-un om perfect. Și atunci am umblat cu „camera” asta după mine timp de patru ani și nu-mi dădeam voie să nu fac nimic din ce nu era masculin.
Recomand acest exercițiu când ai de schimbat ceva punctual: te pui sub lupă și observi în fiecare moment al zilei ce faci. Și, în timp, își face efectul. Acesta este un exercițiu pe care l-am inventat singur
